O pasăre albă zbura spre ceruri, şi nimeni nu pute ca să-o întreacă!
Jos, sub ceruri, erau două braţe împletite între ele, şi tot odată aruncate-n păru-l încărunţit de vreme; iar corpul lor... se tolănea-n genunchi de scîrbă... şi durere. Pământul! era rece şi-n glodat de lacrimi.
Ochii Lui nu mai luciau ca altă dată; erau – roşii şi practic şterşi... de bătrâneţe, şi pielea netedă-i cândva – rămase doar pe poze.
În faţă se înălţa un zid rotund şi-o cruce! ...iar sub pământ... se ascundea ... – cea – pentru care... acel Pământ îi era viaţă şi-i era mormânt! Era târziu pentru ploaie, dar el continua ca să o cheme! Deja trecuse zeci de ani în care reuşise să fie „fericit” şi zeci de ani ca să înţeleagă că... tocmai de atâţea ani avea nevoie pentru... a înţeleage că fericirea era – Ia!
Purşisimplu – nu a putut să fugă după ia şi s-o înteacă tot... A perdut-o... şi a găsit-o... chiar acum!
O pasăre albă zbura spre ceruri! ... şi pasărea albă nu putea fi – neagră! Pasărea a zburat neoprită, şi... numai umbra-i a rămas pe ceruri! 